Să petreci timp tu cu tine poate fi un proces revelator sau distructiv – depinde de fiecare cum alege să treacă prin acest proces și cum valorifică timpul care i s-a dat.

Unora le poate trezi frici interioare, stări de disconfort născute din refuzul de a se privi cu adevărat și de a se accepta așa cum sunt. Timpul petrecut în singurătate îi comprimă, se simt dezorientați. Forțați să se oprească din ritmul alert pe care îl trăiau și lipsiți de reperele exterioare la care se raportau, acum nu mai pot să ignore chipul care se uită la ei din oglindă, identitatea reală a celui pe care îl țin ascuns cu obstinație, acoperindu-l cu măști care, de fapt, le îmbătrânesc sufletul. 

Dimpotrivă, pentru alții, această perioadă este oportunitatea de care aveau nevoie pentru a se regăsi cu adevărat, pentru a-și redefini valorile și pentru a se repoziționa în raport cu ei înșiși și cu cei din jur.

Nu este întotdeauna ușor să facem alegerile corecte și benefice pentru noi, pentru că aceasta implică renunțarea la obișnuințe și credințe vechi, adânc înrădăcinate în structurile noastre, însă astfel de momente poartă în ele sămânța transformării personale, ne deschid porți spre interior și ne permit întoarcerea spre sine.

Izolarea este o perioadă în care introspecția devine poate cel mai valoros instrument pentru evoluția personală. Mai mult ca oricând, acum este momentul să ne acordăm cu adevărat atenție și timpul necesar pentru a ne asculta vocea interioară (Sinele autentic), pentru a ne lăsa în voia dorințelor sufletului nostru, oricât de copilărești ar fi – joaca cu copilul interior, redescoperirea, nevoia de compasiune și iubire de sine, după care sufletul nostru tânjește, dar pentru care nu ne facem niciodată timp cu adevărat. Este mai simplu să le ignorăm, amânând mereu momentul sau poate chiar negându-le cu totul. Adultul din noi este egoist, orgolios și mândru, refuzând încăpățânat (ca un copil, în mod ironic...) să recunoască și să accepte acele gesturi simple – clipe de grație – care îi oferă, de fapt, cheia spre vindecarea rănilor emoționale și transmutarea umbrelor sale în scântei de Lumină, devenirea sa în Omul armonios, în pace și echilibru cu sine, care a fost menit să fie.

Dincolo de noi, trebuie însă să ne uităm și la cei apropriați. În astfel de momente, în care împrejurările ne forțează să petrecem mai mult timp alături de ceilalți membri ai familiei (de la care fiecare așteaptă, ca un dat, sprijin și ajutor necondiționat), pot ieși la suprafață multe probleme nerezolvate, cuvinte nespuse, răni vechi, resentimente și dureri provocate de cei în care se presupune că ar trebui să avem cea mai mare încredere și de la care avem cele mai mari așteptări – înțelegere, acceptare, protecție și iubire necondiționată. Acest context, oricât de inconfortabil ni se pare, de fapt poartă cu el un mare dar – oportunitatea de a ne vindeca relația cu familia, de a conștientiza acele răni pentru a le putea apoi accepta, ierta și elibera din structurile noastre mentale și emoționale, dar și șansa de a ne redobândi autenticitatea, de a ne repoziționa și de a ne reconstrui relația cu familia dintr-o perspectivă sinceră, lipsită de vechile condiționări și atașamente nocive.